Şcoala Gimnazială ,, Dumitru Mărtinaş ,, Pîrgăreşti

   In anul 2010 Consiliul local al  Comunei Pîrgăreşti la solicitarea consiliului profesoral i-a decizia de a schimba denumirea Şcolii cu clasele I-VIII Pîrgăreşti cu Şcoala cu clasele I-VIII ,, Dumitru Mărtinaş ,, Pîrgăreşti, iar în prezent şcoala din Pîrgăreşti poartă denumirea de Şcoala Gimnazială ,, Dumitru Mărtinaş ,, Pîrgăreşti.
  Activitatea şcolii a început în ultimul deceniu al secolului trecut, însă documentele se păstrează numai din anul 1919,cele mai vechi fiind distruse,odată cu clădirea nou construită,în timpul primului război mondial,localitatea aflându-se în imediata vecinătate a frontului. Din arhiva preluată de la această şcoală rezultă modul cum s-a desfăşurat învăţământul în localitate,preocupările cadrelor didactice ,dotarea unităţilor cu cele necesare, evoluţia numărului de elevi. În anul 1919,cursurile s–au desfăşurat într-o sală din localul propriu şi două închiriate, trei învăţători instruind pe cei 124 elevi care frecventau şcoala în condiţii destul de grele, deoarece mobilierul era cu totul insuficient ,iar materialul didactic era inexistent. În urma insistentelor directorului în anii următori s-a reuşit ca în anul 1926 să se refacă şi extindă clădirea proprie, învăţământul organizându-se numai în aceasta până în anul 1940,când a fost deteriorată de cutremur, fiind renovată la puţin timp.
Pentru dezvoltarea nivelului de cunoştinţe ale elevilor a fost organizată o bibliotecă şcolară care, în anul 1942 număra 299 de volume.Referitor la organizarea şcolii din documente rezultă că acesta a funcţionat până în anul 1926 cu patru clase, apoi cu şapte clase,iar în urma reformei învăţământul din anul 1948, din nou cu patru clase, celelalte urmându-le la Tg.Ocna.
   Pârgăreştiul este sat şi comună din judeţul Bacău, aşezat pe dealul din dreapta Trotuşului, pe valea pârâului Creţu, la cinci km depărtare sud-est de oraşul Târgu Ocna.Satul a purtat şi denumirea de "Tiseşti" de la cartierul cu acelaşi nume al oraşului Târgu Ocna. Un timp a avut şi denumirea de "Szólóhegy" (Dealul viilor) din ungureşte. Satele Pârgăreşti, Pârâu-Boghii, Tuta au aparţinut de cetatea medievală Trotuş. Cetatea era condusă de un consiliu format dintr-un soltuz şi 12 pârgari. Unul dintre pârgari, Iavis Izvoret, a trecut râul Trotuş şi în partea de nord-vest a înfiinţat un nou sat, dându-i numele de Pârgăreşti. Existenţa localităţii este concomitentă cu cetatea Trotuşului, fiind atestată într-un document semnat de Alexandru cel Bun în anul 1410, prin care se acordă dreptul de proprietate unui oarecare Domoncus asupra unor terenuri din Grozeşti, aşezare vecină cu Pârgăreştiul. De aici rezultă că satele comunei Pârgăreşti erau întemeiate deja şi purtau acelaşi nume de azi, încă înainte de Alexandru cel BunAceste ţinuturi au fost mereu un loc de trecere. Armatele invadatoare ale lui Matei Corvin, la 15 noiembrie 1467, au intrat în Moldova prin pasul Oituz, trecând pe la poalele Cnei din localitatea noastră. Ştefan cel Mare organizează mai multe campanii în anul 1461 împotriva scaunelor secuieşti din Transilvania care îl adăposteau pe Petru Aron şi trece tot pe aici. La fel şi Mihai Viteazu în primăvara anului 1600 în drum spre Moldova. Atacurile tătarilor din 1650 nu au cruţat nici aceste locuri. O pagină glorioasă în istoria acestor locuri o reprezintă primul război mondial. În anul 1917, Pârgăreştiul a fost un adevărat teatru de război. Pe dealul Coşna a căzut eroic grenadierul Caporal Muşat.
  
          Profesorul Dumitru Mãrtinas s-a nãscut la 11 Mai 1897 în comuna Miclãuseni, satul Butea, judetul Roman - azi Iasi. Intr-o discutie în cerc intim, el a precizat cã în Miclãuseni s-au stabilit ceangãii pribegiti în Moldova din Miclãus, adicã din regiunea Gheorghieni, cãreia transilvãnenii îi spuneau Miclãus de la Gyeigyö - St. Miklos pe ungureste. Dumitru Mãrtinas era ceangãu si român de religie romano-catolicã, asemenea tuturor ceangãilor din Moldova. Din cauzã cã ceangãii erau catolici, românii localnici din Moldova îi considerau unguri, ba chiar le spuneau "ungureni", desi vorbeau româneste, în grai transilvãnean.

Dumitru Mãrtinas în anul 1916 a terminat seminarul Sfântul Iosif din Iasi, în anul 1922 si-a luat diploma de licenta în filologia modernã la Universitatea din Iasi, - limba românã si limba latinã; în anul 1923, la Bucuresti - capacitatea pentru limba latinã, iar în 1924 - pentru limba românã, cu specialitatea principalã limba românã si secundarã limba latinã.
De mic copil, ca elev si ca student, a fost preocupat si a studiat originea ceangãilor. Ca student, a prezentat problema originii românesti a ceangãilor, profesorului sãu Alexandru Philippide - filolog, exigent lingvist. Acesta n-a fost de acord cu teza sustinutã si de aceea, de la el si de la filologia romanicã, Dumitru Mãrtinas a trecut la filologia modernã, devenind elevul lui Garabet Ibrãileanu, renuntând pentru moment la studiul sãu, desi, dupã cum mãrturiseste în notele autobiografice "constatãm la fiecare pas cã graiul din satul meu de nastere e grai autentic românesc". Curând însã si-a reluat studiul, însufletit si de dorinta de a îndeplini legatul mamei sale Smaranda, - care i-a cerut sã scrie o carte, în care sã dovedeascã originea românã a ceangãilor si sã arate motivele si conditiile în care s-au refugiat din Transilvania în Moldova. Acelas testament i-l lãsase si un bun prieten, care în clipa despãrtirii definitive, i-a spus: "Tu, Dimitrie, sã nu mori pânã ce nu scrii, ca sã arãti tuturor cã noi suntem români."

Ei stiau cã ceangãii refugiati în Moldova au reusit sã se scuture de limba ungureascã, pe când cei rãmasi în Transilvania au fost definitiv absorbiti de secui, ca urmare a politicii de maghiarizare, de secuizare a conducãtorilor maghiari.
Scrierea lucrãrii a fost mult întârziatã, dar prin toate locurile pe unde a peregrinat ca profesor, Dumitru Mãrtinas a studiat limba si graiul românesc regional, comparându-l permanent cu cel al ceangãilor din familia sa, din satul sãu, din regiunea sa. Si a functionat ca profesor la diverse scoli si licee de pe întreaga arie a Tãrii, de la liceul german din Cernãuti, la cel german din Torutino - jud. Cetatea - Albã, la scoala din Arad, la liceul din Sighisoara. La liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mures a fost profesor de limba românã si filozofie trei perioade: 1925-1940, 1945-1948 si 1955 - 1958 si director între anii 1933 - 1936. In timpul refugiului a fost profesor la liceul Sfântul Sava din Bucuresti (1940 - 1945).
La Târgu Mures a predat limba românã la liceul militar Mihai Viteazu si la liceul unguresc Romano-Catolic, unde avea elevi din secuime, care erau români si acasã vorbeau româneste, dar la scoalã nu voiau sã vorbeascã pentru a nu fi dati afarã.
Profesorul Dumitru Mãrtinas - o viatã întreagã, la catedrã, a predat limba si literatura românã, cu constiinta si rãspunderea cu care preotul oficiazã la altar, el însusi fiind seminarist. Incercarea aceasta, de a sintetiza aspecte esentiale din viata, activitatea si creatia sa, e fãcutã cu scopul de a folosi la întocmirea unei biografii, pe care o meritã deplin, ca punte care sã-l treacã de la noi spre cei care vin dupã noi. Ca o platosã a sperantelor de mai bine, care ne ajutã sã apãrãm dâra de luminã pe care ne-a lãsat-o. Taina existentei sale!
Mentionãm câteva puncte de reper ale uriasei sale dãruiri de sine si ale climatului intelectual si moral cu care a inundat sufletele elevilor sãi si le-a întãrit inima.
Omul... A aprins în sufletele noastre, mãrete idealuri si vise nepieritoare.
Celor mai modesti le-a sporit bãtãile inimii si ritmul vietii, spre a-i înscrie în procesul de creatie, cu stropul lor de fortã necesarã în zidul de apãrare a Tãrii si de servire a Neamului, devenind necunoscutii nemuritori. Celor mai rãsãriti le-a dezvãluit ireparabilul în viata personalã si colectivã si le-a deschis calea slujirii vietii lor pentru mai bine.
Personal - Profesorul a avut de îndurat multe, mai ales cu ocazia refugiului din anul 1940, - cu drumetiile si peripetiile lui, a plecãrilor, a revenirilor (cu îngrijorãrile inevitabile) - în orasul Târgu Mures, care i-a fost cel mai drag. Indurerat a fost când a trebuit sã-l pãrãsescã definitiv, despãrtindu-se de casa sa si de un trecut ce reprezenta însusi modul sãu de a fi. A fãcut-o la insistentele prietenilor care-l iubeau si-l doreau ferit de atacurile celor strãini de neamul si pãmântul românesc. Toate greutãtile însã, Profesorul le-a învins cu puterile sufletului, rezistând la suferintele individuale si colective, depãsind toate piedicile. El a pãstrat întotdeauna în inimã, în credintã si în gândire, ca pe un model de urmat: pe mama lui si viata din seminarul catolic Sfântul Iosif din Iasi. A fost un practicant catolic, fãrã sã-si afiseze credinta si sã facã prozelitism (de altfel avea un spirit foarte tolerant).
In raport cu societatea - Profesorul Dumitru Mãrtinas era foarte atent la tot ce se petrecea în jurul sãu, - dar îsi alegea colegii de cancelarie cu care sã se întretinã în pauzele dintre ore. Ii plãcea conversatia, prin ea se verifica pe sine si cunostea interlocutorul. Despre familia sa nu vorbea nimic. Se multumea sã spunã cã din mosi strãmosi erau ceangãi si catolici. Vorbea numai de ceea ce se referea la carte: copil în familie si în sat, elev la seminar, - la observatiile fãcute, experiente si împrejurãri trãite: primul material de care s-a servit în lucrare si mai ales cel adunat în timpul activitãtii sale de profesor. Avea note în caetele sale pe care le interpreta. (Aceste caete, în numãr foarte mare, au fost predate de el, împreunã cu biblioteca sa, seminarului catolic din Iasi.)
Profesorul - Pe elevii sãi, Profesorul Dumitru Mãrtinas i-a cucerit, având o mare putere de sugestie prin: frumusetea si ireprosabila lui tinutã - mândrã, cu demnitate, sigurã, - prin timbrul atrãgãtor al vocii, cãldura privirii - expresie a bunãtãtii si sinceritãtii sale; - sobrietatea (aproape absenta) gesturilor si a deplasãrilor în clasã, prin îmbrãcãmintea îngrijitã si elegantã, prin lectiile sale magistrale, temeinica si adânca sa culturã româneascã si universalã, îmbogãtitã de cunostinte mereu împrospãtate. Toate acestea i-au creat o autoritate, datoritã cãreia fiecare elev din clasa la care preda, a fiecãrui liceu la care a functionat, sã-si învete neconditionat si bine lectia, sã-si scrie în caietul sãu, corect, tema datã pentru acasã, sã citeascã cãrtile recomandate si sã le recenzeze, conducând cu regularitate caietul de lecturi particulare.
Lectiile sale erau neobisnuit de documentate, calde si atrãgãtoare, presãrate cu multe paranteze, legate de frumusetea literaturii si a vietii, de ceea ce se petrece în jurul nostru, de avertismentele pe care evenimentele ni le dãdeau, semnalând ireparabilul - pe plan general si personal. Metodele sale pedagogice, originale unice îi apartineau numai lui. Din caietele de teme acasã, caietele de lecturi particulare si lucrãri de la societãtile de lecturã trebuia sã rezulte cã stim citi. Adicã: revedem si însemnãm pasagiile caracteristice ca idei sau frumusete literarã, cercetãm valoarea emotionalã pitoreascã sau de expresivitate a cuvintelor, cãutãm originea si variatiunile de sens, urmându-le adâncimea si întinderea, deosebim elementele stilului, urcãm spre conceptia de bazã a operei stabilind relatiile ei cu restul lucrãrilor autorului, contributia originalã de idei si simtire, aportul literar pe care-l aduce autorul în literaturã (si stiintã); jurnale personale si modelele lor din literatura universalã - rostul si rodul lor. "Odatã mã învãta cum se citeste un ziar, o revistã, cum se ascultã o comunicare la radio, cum se citeste o carte nou apãrutã, ca sã desprinzi din toatã istoria trãitã zilnic si permanentele contemporaneitãtii. Privind prin aceastã prismã, întelegem dorul de viatã de care a fost cuprins ca orice muritor, pânã la ultima clipã si al cãrui farmec îl savura zi de zi, an de an". (Dintr-o scrisoare a lui Alexandru Popsor).
Ascultarea si critica tezelor în clasã precum si comentarea, o fãcea fãrã amenintarea, sperietoarea catalogului cu note sub nivelul de trecere. Nota 5 era ca 4 si 3 la alte materii. Ascultarea era o conversatie intelectualã si sufleteascã între dascãl si elev. Adesea si invers. Se creea o comuniune de la suflet la suflet. Observatiile erau întotdeauna motivate, clare si delicate. Singura lui mustrare, cu suavitatea unei severitãti dulci era: "Elevul, elevul."
A dus bãtãlie grea cu fiecare dintre noi elevii sãi ca sã ne cucereascã. A trebuit sã treacã decenii ca sã -iîntelegem vigoarea si amploarea...
A utilizat, în fluidul frãmântãrilor, cuvântul potrivit, limba bogatã, vocabularul ales, tonusul stilului, împodobit cu figuri, vehiculând idei si sentimente, rod al fondului nativ, al structurii, al culturii.
Era un artist al cuvântului rostit si scris.
I-a învãtat pe elevii sãi limba si literatura românã. Le-a sãdit în suflet dragostea de Neam si Tarã si venerarea adevãrului etern, a binelui si a frumosului. Spunea într-una: "Propria noastrã desãvârsire e cea dintâi datorie fatã de neam, precum desãvârsirea neamului e cea dintâi datorie fatã de colectivitatea umanã."
"Prin transfigurarea omului interior se realizeazã acea plenitudine sufleteascã numitã culturã... fãrã armãtura interioarã a culturii nu existã educatie." Obliga la o ucenicie austerã, cu durata unui liceu întreg, pentru aceastã desãvârsire de sine.
Lectiile sale aveau ceva din atmosfera sedintelor Junimii, a societãtii intelectuale iesene, în spiritul care reface, creazã din nou, "modificã ce-i dã societatea". Inima plinã de emotii estetice vibra, înflãcãrând mintile si sufletele. Prin toate acestea farmecul personalitãtii cucerea, impunea o ascultare entuziastã si o supunere extaziatã.
Educatorul - a avut un dar natural de a conduce minti si suflete, de a se dãrui formãrii tineretului, creindu-i conditii favorabile asimilãrii culturii, procedând cu mult talent si stiintã pedagogicã. Citea totdeauna în fiinta elevului, descifrându-i secretele si descoperindu-i misterele.
Educatia a fãcut-o creind biblioteci în fiecare clasã din cursul inferior si o bibliotecã a liceului pentru cursul superior, toate conduse de elevi. (Elevul sãu preferat fãcea exceptie, având acces si la biblioteca profesorilor, precum si la aceea personalã, de acasã a lui Dumitru Mãrtinas). "Pentru ca cetitul sã devinã o îndeletnicire favoritã a tinerimii. Cel putin în egalã mãsurã cu sportul." Tot educatie a fãcut si prin intermediul "Societãtii de lecturã Mihai Eminescu", pe care a creat-o pentru cursul superior si pe care a condus-o personal. Scopul: cunoasterea literaturii române si a literaturii universale, "a ne înnoi fondul de idei si de simtire cu achizitiunile si idealurile vremii". Se citeau si se analizau lucrãri, profesorul subliniind întotdeauna valoarea si neajunsurile lor, pretinzând ca elevii sã prezinte si compozitii literare originale. Dupã discutiile crititice din sedinte, comunicãrile se refãceau si se publicau în revista "Rãsãritul" trasã la sapirograf. Cercul "Mihai Eminescu" urmãrea, printre altele, ca elevii sã învete sã gândeascã si sã se exprime. Ucenicia fãcutã de ei la revista "Rãsãritul" a reprezentat manifestãri cultural artistice, care, ca niste izbucuri si-au revãrsat apele în râul revistei "Scânteieri" care a avut ca director si redactor pe talentatul profesor de matematici Iacob Timis. Aceastã revistã a fost o manifestare directã si sincerã a dragostei fatã de cele douã entitãti - neamul si pãmântul strãmosesc, în afara cãrora ratiunea de a fi a poporului nostru înceteazã. Revista "Scânteieri" apãrutã în Februarie 1938, si-a încetat aparitia în 1940, când au intervenit tragicele evenimente pentru neam si tarã.
Orele de dirigentie erau educative, urmãrind "stabilirea echilibrului dintre gânduri si actiune, dintre vointã si cunostintã". Aceste ore le folosea, nu atât pentru disciplinã si comportament, cât pentru desbaterea problemelor noastre nationale "cu deosebire într-o vreme în care competitiile dintre popoare s-au înãsprit iar vechiul rãzboi continuã tot atât de aprig pe frontiera sufletelor".
Profesorul Dumitru Mãrtinas cãuta sã ne infiltreze respect pentru tot ceea ce însemneazã munca de pânã azi a poporului nostru si credinta în energia, însusirile si destinele lui viitoare... Sã determine conturul spiritual, tenacitatea sufleteascã si valoarea moralã a natiunii.
Pânã acum, despre Dumitru Mãrtinas, din pricina discretiei si a modestiei lui exagerate, s-a vorbit foarte putin, timid. Pentru activitatea sa didacticã si consecintele ei, Profesorul Dr. Ovidiu Papadima, care i-a fost elev la Liceul Alexandru Papiul Ilarian, îl considera "o influentã binefãcãtoare". Pentru el, Dumitru Mãrtinas apãrea "o fire visãtoare de poet sugrumat initial de propria sa vointã si ne preda dupã caietele lui de notite, ca student al lui Garabet Ibrãileanu la Iasi. (Matei Alexandrescu: Confesiuni literare, pag. 187). Aici mã vãd obligat sã fac o precizare: Dumitru Mãrtinas avea într-adevãr caete de notite, dar în acestea se reflecta viata societãtii în mijlocul cãreia trãia, reflexiuni în legãturã cu lecturile sale, evenimente de seamã, totdeauna privite critic si cuprinzând si opinia sa.
Recomanda cele mai bune si mai complete manuale, acelea ale lui Nedioglu, dar preda liber tratând teme pe care nu le mai întâlneai nicãieri... In anuarul Liceului Alexandru Papiu Ilarian din 1969 (semicentenar 1919 - 1969), Ovidiu Papadima afirma: "Ii datorez dragostea pentru literatura românã", iar Dr. Docent Ioan Ciobanu: "a fost un pãrinte sufletesc si un exemplu de urmat în viatã". In acelas loc se aratã: "Prin eruditia sa, sistematizarea cunostintelor si stilului sãu ales, captivant, a entuziasmat generatii de elevi si le-a infiltrat dragostea pentru literaturã."


Profesorul Dumitru Mãrtinas, prin curãtenia sa sufleteascã si-a apãrat elevii de amãgiri si vrajbã, de urã si dusmãnii, de discordie si lupte, de cãderi morale si spirituale. I-a transformat în adânc ca sã ajungã caractere si oameni de elitã, cu constiinta valorii si rãspunderii în societate, actionând asupra fondului nativ, prin ocrotirea si dezvoltarea lui (în functie de puterile proprii, de mediu si de scopurile superioare, fiecare si-a avut destinul).


Profesorul Dumitru Mãrtinas, ca orice om de culturã, avea acasã o bibliotecã personalã selectã, cu cãrti de mare valoare si utilitate din literatura universalã, în toate limbile.


Studiile publicate în anuare, manuscrisele din caetele sale, corespondenta scrisã de el, pot adãuga si ele ceva la valoarea scrisului sãu. Cartea "Originea ceangãilor din Moldova" reprezintã însã realizarea culminantã. Ea este o continuare a cuvântului sãu vorbit în clasã, fatã de elevi, în sala profesoralã fatã de colegi, la serbãrile scolare si în conferinte publice. Profesorul Dumitru Mãrtinas în graiul viu, ca si în cuvântul scris a fost acelasi. Pe bunã dreptate, cuvântul lui a fost dintre acelea care "vehiculeazã în societate viata spiritului - cultura - asa dupã cum sãmânta vehiculeazã pe glob viata organicã." "Cuvântul - o carte infinitesimalã iar cartea - un cuvânt urias, de urias rãsunet. Ambele sunt elemente ale culturii si instrumente ale istoriei." Cartea Profesorului Dumitru Mãrtinas, desi o cercetare stiintificã de înaltã tinutã si exigentã, se citeste cu usurintã si pasiune, care nu numai intereseazã, ci si captiveazã ca un roman autobiografic, datoritã stilului limpede si atrãgãtor si al limbii bogate. "Are unitate interioarã de ordin spiritual pentru cã: Dumitru Mãrtinas a aplicat o metodã unitarã si principii fundamentate stiintific, pentru a-si atinge scopul urmãrit o viatã întreagã: dovedirea originii românesti a ceangãilor. Idei, fapte, argumente, sentimente, atitudini si replici, toate converg spre aceeasi idee centralã - se cheamã si se înlãntuie unele cu altele în sustinerea tezei: nouã, originalã si valoroasã pentru cauza noastrã româneascã.
Cartea este opera unui om de stiintã, a unui om de culturã, a unui fin literat si mare stilist, exigent critic si autocritic. Textul este impecabil redactat, cu multã meticulozitate si acuratete. O carte scrisã din prea plinul inimii sale, din sensibilitatea sa artisticã, din suflet si pentru suflet. Este si o carte de îndrumare - conduitã socialã, aspiratii, o luminare a mintii si a drumului vietii".


Profesorul Dumitru Mãrtinas s-a stins din viatã la 3 Februarie 1979, fãrã sã-si vadã cartea publicatã.
Cartea a fost lansatã la 21 Mai 1985 de cãtre librãria Sadoveanu din Bucuresti, cu ocazia expozitiei cãrtii la Ateneul Român si apoi la 5 iunie 1985 la Cluj, la Biblioteca Universitãtii de cãtre directorul editurii si Profesorul Ion Coja. Toate comentariile au fost elogioase.


(Datele cuprinse în aceastã prezentare sunt adunate din douã scurte prezentãri biografice ale lui Al. Popsor si completate din unele note si scrisori ale acestuia, cãtre colegi si prieteni.)